canada goose jacke parajumpers ugo parajumpers jas ugo canada goose uk moncler outlet


ANOtimpurile

Artist: Marian şi Victoria Zidaru

Curator: Diana Dochia

25.11.2004 – 15.01.2005

Vernisaj: 25.11.2004, ora 18:00

Dincolo de ruptură

După 1990 ceea ce s-a numit cazul sau fenomenul Zidaru (Marian şi Victoria) a explodat în mediul artistic românesc, tot mai marginalizat de altfel, dar şi în sfere sociale mai largi. Senzaţionalul, elementele de incontestabilă surpriză care au secondat constant manifestările lor după 1990 s-au convertit treptat într-o cvasinormalitate, s-au absorbit într-o anume obişnuinţă. Activismul lor, ritmicitatea nedezminţită a apariţiilor lor publice expoziţii, performances, publicaţii, producţie de icoane – stăruinţa lor, oarecum indiferentă la ecouri şi la natura lor, rămâne însă la fel de impresionantă. Rutina, repetiţia, constantă pot induce senzaţia de exces, de saţietate, de lipsă de măsură , dar în acelaşi timp instituie, complementar, o stare de aşteptare. Prezenţa artiştilor Zidaru în peisajul bucureştean a devenit într-un fel firească, naturală. Fiecare apariţie a lor oferă o sumă de elemente deja cunoscute, repetitive, recognoscibile, în articulări şi sintaxe diferite însă, precum şi o doză de inedit, bine integrat unui ansamblu cu coordonate stabile. Cu fiecare nouă manifestare se insinuează un sentiment, perceput întotdeauna ca reconfortant, al stabilului, al neschimbatului şi niciodată unul al rupturii. Deliberat sau nu, strategia artiştilor Zidaru mizează pe acest efect. Lucrul lor nu contestă, nu ironizează, nu ezită, nu caută, ci afirmă mereu şi mereu, de la o expoziţie la alta, cu neclintită convingere şi calmă (dar deloc resemnată) stăruinţă, credinţa religioasă asumată.

Istoria canonică a modernităţii artistice, de altfel contestată de o bună bucată de vreme încoace, ne-a obişnuit sa evaluăm parcursul fenomenelor artistice ca o suită inevitabilă şi fatală de reacţii şi contestări ale unui curent faţă de altul, demersul artistic individual ascultând şi el de acelaşi principiu reactiv, contestatar. Artiştii Zidaru (nume predestinat?) nu numai că refuză sau evită să se înscrie în această logică a rupturii, dar pledează prin tot ceea ce întreprind pentru abolirea contradicţiilor. Conştiinţa acută a faliei care desparte azi pictura religioasă de ceea ce este în mod curent promovat ca artă, mobilizează efortul lor, cu toate paradoxurile care-l însoţesc, în încercarea de a vindeca ceea ce este resimţit ca o fractură dureroasă. Munca lor încearcă să edifice punţi, să stabilească legături – cu cât mai multe şi cu cât mai eteroclite cu atât mai bine – între teritoriul religios şi cel artistic, altădată unite. O aspiraţie utopică, dar care imprimă forţă şi pregnantă imaginilor şi tensionează elaboratele construcţii ale expoziţiilor lor.

Miza profetică, extra-estetică a muncii lor nu exclude catuşi de puţin ancorarea în cele mai actuale problematici artistice. Utopismul paseist pe care îl practică nu refuză nimic din arsenalul artei contemporan. Asistam la un eclectism programatic, la aglutinarea aiuritoare de elemente figurative disparate, adeseori aparent incompatibile, într-un prea plin supraîncarcat simbolic, mustind de semnificaţii, care se asaltează, potenţându-se reciproc. Un fel de plenitudine originară care ar trebui să îndreptăţească toate speranţele. Este limpede că soţii Zidaru nu subscriu adagiului preferat al multor orientări moderniste care afirmă că “puţinul este mult”.

Orice tehnică, orice mijloc de expresie este de aceea binevenit, dar nu pentru a fi obsesiv şi steril explorat în sine, doar pentru virtualităţi formale, ci pentru a sluji unui scop bine precizat situat în afara sa. De la tehnicile acreditate ale sculpturii – cioplirea lemnului, cu trimiterile implicite la arhaicitate, cu exaltarea valorii gestului şi a manualităţii, atât pentru autenticitatea sa, cât şi pentru valoarea sa morală, modelajul cu infinitele posibilităţi ale multiplicării, până la preluarea unor obiecte de factură artizanală – ready-made rustic – confecţionate la Atelierele de creaţie ortodoxe de la Târgovişte, reutilizarea unor materiale sau chiar a unor lucrări mai vechi, dezmembrate şi reconfigurate, artiştii Zidaru dovedesc o imaginaţie şi vervă inepuizabile. In fine repertoriul de materii cât mai fruste care trezeşte senzorialitatea şi ascute percepţiile, nu face decât să intensifice tensiunea între mental şi material. Într-un interviu mai vechi Marian Zidaru spunea, convins că trăim un moment ales, că “fiecare gest al omului este un gest simbolic şi fiecare obiect realizat de om devine un obiect grăitor”. Această convingere susţine vocaţia didactică şi demersul lor concertat.

S-a vorbit pe bună dreptate în legătură cu Marian şi Victoria Zidaru de un “program artistic complet”, în măsura în care dimensiunea lui propagandistică şi pedagogică nu are nici un fel de complex în a apela la strategii dintre cele mai diverse. Un anume ecou social, capacitatea de a coagula în jurul lor o mica comunitate de tineri şi tinere care lucrează în cadrul atelierelor de creaţie, producţia de icoane ale căror prototipuri aparţin Zidarilor, sunt toate elementele unui proiect care depăşeşte scara individuală şi care a fost văzut preponderent ca un avatar al directiei neo-traditionaliste din postmodernismul românesc.

Materia primă preluată direct din natură şi exhibată în toată naturalitatea şi organicitatea ei certifică la artiştii Zidaru un naturalism sui generis, dar care în esenţă este înrudit de pildă cu naturalismul prerafaeliţilor englezi în secolul XIX. Ei îşi ancorau religiozitatea în realitatea cea mai banală şi în reproducerea fidelă a naturii până în detaliile ei cele mai insignifiante. Naturalismul mult mai recent al picturii unora din membrii grupului autohton Prolog se motiva şi el tot religios.

Nou în această ultimă expoziţie este ciclul de fotografii prelucrate pe calculator. Elogiul manualităţii, al complicităţii dintre mână, unealtă şi materie, atât de evident în toate lucrările lui Marian şi ale Victoriei Zidaru, se însoţeşte, paradoxal, cu apelul la cele mai noi posibilităţi de prelucrare a vizualului, într-o intenţie de exorcizare a “geniului rău” al tehnicii.

Imaginea de membră disjectă concepută de Zidaru asemeni unei planşe de vechi tratat anatomic, este deliberat expurgată de violenţa şi tragismul evenimentului (din convingerea că reprezentarea violenţei provoacă violenţă), asumat cu seninătate ca o condiţie de existenţă a umanităţii. Este şi cea mai recentă întruchipare a masacrului inocenţilor, dintr-o iconografie personală care a început să se constituie cu două decenii în urmă. Tema apare obsesiv şi premonitor artiştii Zidaru cred în premoniţie şi nu sunt singurii (nu credea şi Victor Brauner?) – încă din 1985 când într-una din casele de la Muzeul satului, expoziţia “Crăciun însângerat” propunea, cred pentru prima oară în mod explicit, un tip de intervenţie teologic-artistică aflat azi în plină desfăşurare. E prea devreme să evaluăm consecinţele acestui program, dar este pasionant şi legitim să-l urmărim în toate ipostazele sale.

Ioana Vlasiu, critic de artă

Comunicat presa Zidaru, Anotimpurile